Între zgomot și muzică

25 Septembrie 2017
Inițiativa ca la Iași să aibă loc un festival dedicat muzicii sacre este mai mult decât lăudabilă. Aș spune că este un act ecologic.

de Radu Preda

Poluarea la care este supus omul de azi începe la nivel auditiv. În spații comerciale, mijloace de transport sau între cele patru ziduri ale propriei locuințe, agresivitatea mediului înconjurător se manifestă și se măsoară în decibeli. Suntem agresați și chiar torturați de tot felul de preferințe muzicale pe care nu le împărtășim dar pe care suntem forțați să le suportăm.

La urma urmelor, am putea deosebi ţările după zgomot, nu atât după muzică. Situaţia este prea bine cunoscută celor care călătoresc mult: ajungi la hotel, nu cunoşti deloc sau doar parţial oraşul, iar ţara în care te afli o ştii numai din astfel de vizite scurte, pe fugă. Dai drumul la televizor. Deja primele trei-patru canale te lămuresc unde ai nimerit. În Letonia, de pildă, unde am fost acum câţiva ani, tonul este scăzut. În Italia, în schimb, cum se poate bănui, entuziasmul mediteranean se aude din prima. Un registru calm domneşte transmisiile elveţiene, ca să nu amintesc de cele nemţeşti. Inclusiv la Chişinău poţi face experienţa unui calm de fond. Ţările scandinave sunt surprinzător de zglobii. Grecii sunt mari prieteni ai dezbaterilor la limita strigătului şi a imprecaţiei. La polul opus, în spaţiul de limbă arabă, monotonia are un efect sedativ, la concurenţă cu posturile religioase din Spania. Liberalismul controlat al Turciei se traduce prin emisiuni pe format american, spectaculoase şi ţipătoare. Chiar dacă nu înţelegi toate limbile, cantitatea de decibeli te ajută să îţi faci o impresie. Aşa, la prima audiţie. Schimbând perspectiva, oare cum ne „auzim” noi?

Ei bine, cum știm, suntem, după aproape trei decenii de la încetarea cultului personalității și a emisiei de două ore a unicului post de televiziune, încă într-o prelungită copilărie audiovizuală. Spectatorul nostru se lasă “răpit” zi de zi, deja începând de dimineață, de serialele, telenovelele, crimele de la ora 17, știrile “spărgătoare de inimi”, de comentariile și pseudo-dezbaterile serii. Dar nu aceasta este România! Ar fi de ajuns să ne gândim câte spații alternative avem: în fiecare biserică, monument istoric sau construcție recentă, se aude altceva. Sigur, nu peste tot este aceiași calitate. Așa cum nu peste tot avem producții iconografice reușite, canonice. Dar una peste alta, cele câteva mii de lăcașuri de cult pot fi considerate tot atâtea boxe prin care se aude muzica, acoperind fie și parțial zgomotul. În plus, muzica sacră are și un rol deseori ignorat: este leac, balsam pentru suflet. Sunetele închinate lui Dumnezeu sunt taumaturgice pentru cei care le emit și pentru cei care le ascultă deopotrivă.

Știm că Mântuitorul Hristos ar fi cântat împreună cu Apostolii și ucenicii la cina cea de taină și ma știm că prima minune avea să o facă la o nuntă, în Cana, și că majoritatea timpului o petrece în convivialitatea meselor, ceea ce ne face să credem că și a asculat multă muzică a epocii Sale. Dacă la început a fost Cuvântul, de ce nu am crede, împreună cu Ioan Teologul, că Împărăția lui Dumnezeu este înconjurată de sunete minunate. Așa am putea înțelege mai bine că, ascultând muzica sacră, ne pregătim pentru o altă realitate din care au dispărut cacofoniile, urletele și strigătele. Este ca în biserică, slujbă de slujbă, nu din răstimp în răstimp, ci pentru totdeauna. Să nu fii nostalgic în fața unei asemenea promisiuni?

Newsletter

Înscrieți-vă la newsletter-ul Festivalului pentru ultimele noutăți!
The subscriber's email address.