Lansare de carte în cadrul IBMF - Canoane la dumnezeiasca Schimbarea la Față a Mântuitorului

29 August 2019
Matei Kamariotis, Canoane la dumnezeiasca Schimbarea la Față a Mântuitorului (colecția Viața în Hristos. Imnografie bizantină 2), traducere de Laura Enache, studiu de Dimitrie Hagimihail, ediție de Pr. Dragoș Bahrim, Editura Doxologia, Iași, 2016

Viața lui Matei Kamariotis

Matei Kamariotis s-a născut la Constantinopol la mijlocul celei de-a doua decade a secolului al XV-lea, din părinți probabil tesaloniceni. Tatăl lui era preot, care, potrivit mărturiei lui Matei însuși, desfășura o activitate importantă la centrele filantropice din Constantinopol, care funcționau sub supravegherea Bisericii.

            Matei a mai avut o soră și un frate care, la rândul lui, avea patru copii. Tatăl lui și fratele lui și-au pierdut viața în timpul cuceririi Constantinopolului, în timp ce au fost salvați mama lui, sora lui și unul dintre nepoții lui pe care însuși Matei s-a îngrijit să-l răscumpere din robie. Ceilalți trei nepoți au fost siliți să-și schimbe credința și să devină mahomedani. Kamariotis, se pare, că nu a fost căsătorit. În tot cazul, la cucerirea Constantinopolului nu era căsătorit, după cum afirmă în Monodia pe care a compus-o despre Constantinopol. 

            Matei a ucenicit pe lângă Gheorghe Scholarios, ulterior devenit Ghenadie, cel dintâi patriarh al Constantinopolului după cucerire. Pe lângă el a studiat gramatica, retorica, filosofia și teologia. A dobândit, de asemenea, cunoștințe de matematică, de geometrie și de astronomie. Ghenadie Scholarios într-una din epistolele sale vorbește în cuvinte măgulitoare despre Matei și lasă să se înțeleagă faptul că acesta era ucenicul său preferat. Cum putem constata și din alte surse, Kamariotis dobândise o cultură vastă și multilaterală. De altfel, acest lucru îl dovedește și opera sa variată, precum și preocupările lui mai generale filologice și teologice.

            În jurul anului 1445, Matei își încheiase studiile lui alături de Ghenadie și a urmat cariera de profesor. Este cu neputință ca în această perioadă Kamariotis să fi ocupat o poziție publică sau vreun loc la Patriarhie, fiindcă urcase pe tronul patriarhal Mitropolitul Mitrofan uniatul, și toți antiunioniștii au fost înlăturați din posturile lor și, în general, au fost excluși de la activitățile legate de Patriarhie. De altfel, Kamariotis într-un cuvânt la Sfinții Trei Ierarhi, face referire la furtuna care bântuia prin Biserică în această perioadă. Cel mai logic este, prin urmare, ca Matei să fi exercitat funcția de simplu dascăl, înlocuindu-l probabil pe profesorul său, Ghenadie, care în această perioadă a părăsit catedra.

            Aici putem să notăm că vederile teologice ale lui Matei Kamariotis erau similare cu ale dascălului lui. Este un adept înflăcărat al teologiei ortodoxe, se opune inovațiilor de origine apuseană în credință, precum și învățaților bizantini care le exprimă (de pildă, Ioan Arghiropoulos), se opune și filosofiei lui Plethon, împotriva căruia a scris două cuvinte critice. Cât privește interesele sale filosofice, era un susținător al lui Aristotel, și se delimitează de filosofia scolastică a lui Toma d’Aquino.

            La cucerirea Constantinopolului, Matei a fost prins și dus în robie. După eliberarea lui, a depus mari eforturi ca să-l răscumpere pe nepotul său și ca să-i convingă pe ceilalți nepoți – din păcate fără succes – să se întoarcă la creștinism. A simțit nevoia să-și asume rolul de ocrotitor al familiei după moartea martirică a tatălui și a fratelui său. S-a îngrijit în special de educația nepotului lui și exact pentru acest motiv a compus și un compendiu de gramatică.

            Se poate observa cu ușurință izbucnirea de creativitate a lui Matei Kamariotis după cucerirea Împărătesei cetăților, din faptul că el însuși se plânge de lipsa cărților și alte dificultăți obiective. Explicația care se poate da este că Matei, conștientizând căderea imperiului creștin, credea că trebuie să lupte cu toate puterile de care dispunea pentru îndreptarea duhovnicească a creștinilor, încât să se înlăture cauzele care au dus la cădere.

            A predominat până acum părerea că Matei Kamariotis a fost profesor și mai cu seamă cel dintâi scholarios al Academiei patriarhale. Totuși acest lucru nu poate fi dovedit pe baza izvoarelor existente. Cel mai sigur este că, după cucerire, Matei s-a nevoit în funcția de profesor, mai degrabă, profesor simplu. Nu pare să se adeverească nici părerea că Matei a fost Mare Retor al Marii Biserici a lui Hristos sau că la un moment dat a îmbrăcat schima monahală și s-a numit Manuil. Semnăturile manuscriselor care păstrează opera lui, ca și referințele autografe ale lui Matei din manuscrise nu ne îngăduie să susținem o asemenea posibilitate.

            Părerea că Matei nu a avut un loc la o catedră oficială este întărită și de faptul că, pentru anumite intervale de timp, Kamariotis părăsește Constantinopolul. Îl întâlnim în anii 1466-1467 în Tesalonic scriind o scrisoare lui Marcos Xilokaravi, care mai înainte fusese patriarh al Constantinopolului și pe atunci era arhiepiscop al Ohridei. De asemenea, petrece un interval de timp la mănăstirea Cinstitului Înaintemergător din Serron, unde sihăstrea Ghenadie Scholarios, în timp ce este foarte posibil să fi făcut și un pelerinaj la Sfântul Munte.

            Matei și-a continuat, și după întoarcerea în Constantinopol, opera lui pedagogică și mai cu seamă i-a avut elevi pe Manuil din Corint și pe Dimitrie Kastrino. Trebuie, în acest punct, să se accentueze că hotărârea lui de a rămâne în Răsăritul stăpânit de turci, într-un moment în care toți învățații căutau condiții mai bune de trai și de activitate în Apus, era o alegere conștientă, rezultatul uceniciei lui pe lângă Ghenadie.

            Kamariotis apare și ca un continuator al efortului lui Ghenadie pentru luminarea sultanilor turci cu privire la dogmele religiei creștine. Cum afirmă el însuși, a scris o scurtă explicație a Simbolului Credinței, la porunca sultanului, probabil a lui Mohamet al II-lea. 

            În jurul anului 1485, Matei Kamariotis își pierde vederea, în timp ce moartea lui poate fi situată cu o relativă exactitate între anii 1489-1490, datorită unei referințe a lui Ianos Laskaris într-o scrisoare a sa către Dimitrie Halkokondylis.

            Matei Kamariotis este, prin urmare, cel mai proeminent reprezentant al elenismului postbizantin din această perioadă, în special după moartea lui Ghenadie Scholarios. Cu concluzia aceasta sunt în acord aprecierile generale ale cercetătorilor mai noi, potrivit cărora Kamariotis este personalitatea duhovnicească cea mai importantă a Bizanțului după cucerirea Constantinopolului sau altfel spus, ultimul reprezentant duhovnicesc al Bizanțului.

Opera lui Matei Kamariotis

            Opera scriitoricească a lui Matei Kamariotis este bogată și se concentrează în jurul a trei dintre activitățile lui, pedagogică, teologică și filologică. Lucrarea lui didactică este reprezentată și de anumite epitome-uri ale unor opere mai vechi retorice și gramatice, între care amintim un Epitom la exercițiile de retorică din cele spuse de Hermogenes și o Introducere în gramatică. Activitatea teologică are în vedere pe de o parte, diferitele cuvinte teologice și antiretice și pe de altă parte, opera lui imnografică, la care ne vom referi în continuare. Dintre cuvintele lui cele mai importante sunt: Monodie la cucerirea Constantinopolului, Cuvinte împotriva lui Plethon despre soartă, Cuvânt de laudă la Sfinții Trei Ierarhi, Despre sfânta păstorire, Explicație a Sfântului Simbol de credință, Antiretice - cartea I. Secțiunea activității lui filologice e completată și de diferite tratate matematice și astronomice.

            Opera poetico-imnografică a lui Kamariotis constituie o latură importantă a operei sale, în ciuda faptului că a fost ignorată de cercetători și rămâne cu totul needitată. Desigur ca o dovadă a valorii lui poate fi considerat și faptul că aceste canoane ale Schimbării la Față au constituit o parte a tipicului bisericesc al sărbătorii până în secolul al XIX-lea. Opera lui imnografică este constituită din: 1) din canoanele octoih la Schimbarea la Față, care constituie și obiectul volumului de față, 2) din slujba împreună cu canonul la Sfântul Ioan Damaschinul și 3) din trei canoane iambice la cele trei mari sărbători împărătești Întâmpinarea Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci și Învierea.

            Opera poetico-imnografică a lui Kamariotis nu trebuie să o considerăm independent de concepțiile lui teologice mai generale sau de viziunile ideologice, filosofice și religioase ale epocii lui. Alegerea temelor, adică, slujește unei necesități concrete în contextul luptei împotriva ereziilor sau inovațiilor apusene. În afară de slujba la Ioan Damaschinul, care laudă pe marele dogmatician și luptător împotriva ereziilor, canoanele la Schimbarea la Față trimit imediat la controversa isihastă, de vreme ce sărbătoarea însăși constituia epicentrul mișcării, în timp ce alte canoane se referă la praznice împărătești, pe teme care se pretau la analize dogmatice și teologice și accentuează punctele de temelie ale dogmei creștine și în special ale hristologiei.

 

Canoanele la Schimbarea la Față

Canoanele lui Matei Kamariotis la Schimbarea la Față se păstrează în patru manuscrise. Trei dintre ele se află la Mănăstirea Pantokrator din Sf. Munte Athos și celălalt la Biblioteca Națională a Greciei din Atena.

Fiecare canon are opt cântări și fiecare cântare patru tropare dintre care ultimul este al Născătoarei de Dumnezeu. Irmoasele cântărilor sunt idiomelele cunoscute ale celor mai importanți autori de canoane, și în principal ale lui Ioan Damaschin față de care autorul pare să aibă deosebită evlavie, de vreme ce a compus și o slujbă în cinstea lui și a scris de asemenea și canoane iambice, imitând canoanele lui Ioan Damaschinul. Limba canoanelor urmează în general tradiția imnografică, arătându-se cu precădere arhaizantă și influențată de cultura retorică a lui Matei în efortul, desigur, al exprimării unui înalt conținut dogmatic. Totuși tradiția pe care o urmează este cea a imnografiei postbizantine. Stilul este înalt, retoric și profund teologic.

            Cât privește conținutul, este de așteptat, în linii mari, ca autorul să urmeze fidel Tradiția bisericească. Cum ar fi putut să nu o urmeze acest fidel luptător al Tradiției Ortodoxe? De altminteri, scopul alcătuirii canoanelor impune imnografilor să rămână fideli izvoarelor, adică Sfintei Scripturi și Tradiției, așa cum aceasta a fost tâlcuită și trăită de Sfinții Părinți ai Bisericii. Canoanele lui Kamariotis au pe de o parte un caracter imnic, pe de altă parte, un caracter dogmatic. Putem vorbi despre o propovăduire poetică al cărei scop este să-L slavoslovească pe Dumnezeu, să laude necuprinsa cu mintea sărbătoare a Schimbării la Față, dar și să învețe și să clarifice învățătura ortodoxă, dincolo de părerile eretice și învățăturile mincinoase. Kamariotis, asemenea unui propovăduitor, teologhisește predând dumnezeieasca învățătură. Dar ceea ce domină nu este povestirea sau descrierea, ci tonul laudativ, doxologic, precum și tâlcuirea teologică și analitică a sărbătorii. În general, observăm că imnografia lui Kamariotis este într-o mare măsură oștită în lupta împotriva eterodoxiei, a ereziei, reflectând controversele apropiate vremii sale, în special controversa isihastă. Cum sărbătoarea Schimbării la Față oferă un bogat material pentru analiza și dezvoltarea argumentelor, datorită în primul rând, teologiei luminii necreate, referințele lui Matei la polemica isihasmului abundă în textele sale. 

(Dimitrie K. Hagimihail, extras din studiul introductiv al volumului, text fără referințele bibliografice)

A se vedea alte volume din colecția Viața în Hristos. Imnografie bizantinăaici.

Newsletter

Înscrieți-vă la newsletter-ul Festivalului pentru ultimele noutăți!
The subscriber's email address.