Nostalgia Europei

13 Septembrie 2018

             Distincția, fie antagonică, fie doar sesizată cultural, între Estul și Vestul Europei începe să se estompeze. Nu mai este o preocupare a noilor generații. De fapt consistența distincției scade. Dar această estompare nu s-a petrecut printr-o dezbatere și înțelegerea a originilor diferenței, ci prin depășirea sa istorică.

              Pentru cei născuți încă în comunism distincția are o conotație politică majoră. Vestul era libertatea în primul rând, dar și prosperitatea, șansa unei cariere profesionale bazate pe merit, în timp ce Estul era o societate închisă, sincopat întredeschisă după 1989. Dar la scurtă vreme după întredeschiderea regimului politic din România a apărut în dezbaterea publică distincția culturală și spirituală, cu adânci rădăcini istorice, între un Occident catolic și protestant și un Orient ortodox. Geopolitica spirituală părăsea frontiera politică trasată de cortina de fier și redesena un Est pe baza diferențelor spirituale. Studiul lui Samuel Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, publicat în Foreign Policy (1993), și dezvoltat într-o carte în 1996, anunța blocuri geopolitice formate din identități religioase. Ortodoxia se desena pe harta lui Huntington ca spațiul ex-sovietic cu extensie în peninsula balcanică (România, Bulgaria, partea sudică a Iugoslaviei, Grecia). Conferințele lui Christos Yannaras, reunite în volumul-Ortodoxie și Occident (Editura Bizantină, 1995) au aprins și mai tare dezbaterea. Yannaras acuza Occidentul de colonizare culturală a Ortodoxiei (vezi și Orthodoxy and the West: Hellenic Self-Identity in the Modern Age, 2006). De unde s-a născut tema „reortodoxizării” Ortodoxiei, adică reconstrucția diferenței. Dar această colonizare culturală occidentală a funcționat asupra culturii ortodoxe ca un vaccin producând rezistență, imunitate și alergie în cele din urmă. Mișcarea teologică neopatristică, coagulată în perioada interbelică, renașterea isihasmului și a cercetării asupra fundamentelor lor teologice, în cele din urmă redescoperirea iconografiei bizantine și a muzicii psaltice, fac parte din reacția imunitară a Ortodoxiei.

România anilor ‘90 trăia o sfâșiere în multe planuri, între aspirația spre libertatea occidentală și frica de schimbare sau părăsirea unei paradigme culturale cunoscute, între latinate și apartenența culturală și istorică la Levant. Îmi aduc aminte discuțiile purtate cu profesorul Alexandru Duțu în acea vreme și elogiul pe care acesta îl aducea Europei centrale, pe care el o înțelegea ca pe o formulă de compromis între civilizația materială a Occidentului și spiritualitatea Orientului. Nostalgia Occidentului s-a materializat politic în prima vizită a unui papă, Ioan-Paul II, într-o țară majoritar ortodoxă, în 1999 la București; în aderarea României la NATO și la Uniunea Europeană. Dar tocmai atunci când politic reunirea cu Occidentul a părut realizată s-a schițat o nouă nostalgie. Un volum dedicat lui Alexandru Paleologu în 2003 se intitula Nostalgia Europei, a unei Europe vechi în care creștinismul mai era la el acasă, în care se regăsește încă și interbelicul nedemonizat, în care aristocrația este o aspirație legitimă, în care spiritul primează asupra materiei. După Europa născută în Balcani, cu Socrate, Platon și Aristotel începuse să fie nostalgic Alecu Paleologu încă din anii petrecuți la Paris, când semna prefața la o nouă ediție pariziană a cărții lui Nicolae Iorga, Byzance après Byzance. Această Europă nu are un echivalent politic, dar are toate datele unui Orient idealizat, partajat între Muntele Athos și califul înțelept și drept (de la Harun al Rashid la Soliman Magnificul, trecând prin Mehmed Cuceritorul, în imaginarul creștin). Afinitățile elective ale lui Alecu Paleologu, care se compun din Montaigne, Dostoievski, Cehov, Caragiale, dar și o foarte romană cultură a trupului, nu de dragul trupului, ci din decență, din respect pentru ceilalți, din civilizație, descriu o Europă complexă, uneori sofisticată, în care post-modernitatea, pe care apucase să o perceapă Alecu Paleologu, nu este decât o ultima manifestare istorică, dar nu un ingredient definitoriu al conștiinței europene.

Dincolo de Europa indivizibilă a formelor culturale și a aspirațiilor spirituale, rămâne o despărțire retorică între Occident și Ortodoxie. Rădăcinile sunt adânci. Discursul diferenței a început să se formuleze odată cu tragica cucerire a Constantinopolului de către cruciați în 1204. Atacurile asupra Bizanțului din secolele XIII-XIV, refulate de avansul otoman, s-au preschimbat în alte forme de colonizare, iar din punct de vedere religios Roma a devenit simbolul agresiunii sub orice formă: uniatisme, modele culturale strecurate clandestin, o istoriografie polemică a creștinismului oriental. Acest „romano-catolicism” este însă la rândul lui unul de natură circumstanțial-istorică, născut din contrareforma consacrată de conciliul de la Trento (Concilium Tridentinum, 1545-1563), el capătă trăsăturile unui norme religioase, ale unui șablon, care se impune pretutindeni în lume ca o formulă identitară. Aceasta este Roma ultimelor patru secole ale creștinismului occidental, percepută în Răsărit prin prisma deformatoare a polemicii. Aceste patru secole romane sunt însă marcate și de lupta cu modernitatea occidentală, în care se înscriu deconstruirea treptată a papalității și în cele din urmă reducerea creștinismului occidental la statutul de enclavă religioasă tolerată sau patrimoniu cultural secularizat. Finalul acestor patru secole formează baza unei noi întâlniri dintre Occident și Ortodoxie, în care însă Occidentul nu mai este o noțiune geopolitică huntingtoniană, ci doar insule de creștinătate într-un ocean al globalizării.

Aceste insule de creștinătate redeschid orizontul unui creștinism mai vechi în Occident, tardo-antic și medieval, care a rămas ascuns sub haina ideologică tridentină. În întâmpinarea acestor insule de creștinism a venit inițiativa Mitropoliei Moldovei și Bucovinei de a organiză un festival de muzică sacră denumit Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași, la a doua ediție anul acesta, și care urmează să se desfășoare timp de cinci zile, din 26 până în 30 septembrie 2018 (http://www.ibmf.ro/ro ). Printre invitații din anul acesta se numără și Ansamblul „Organum”, creat de Marcel Pérès, și găzduit de-a lungul timpului la Sénanque, Royaumont și Moissac. Este un exemplu admirabil de regăsire a trecutului printr-un efort solid de cercetare, dar deschis și unei trăiri spirituale reînnoite. După ce timp de peste un secol intelectualii europeni au plecat în căutarea spiritualităților exotice de pe meleagurile Orientului, de la cel Apropiat până la cel Îndepărtat, a venit timpul căutărilor în propria tradiție. Esența acestui demers constă tocmai în prospețimea unei căutări spirituale autentice dincolo de o practică creștină osificată și stereotipă produsă de ultimele secole de zvârcolire a creștinismului sub presiunea ideologică și politică (cu violență adesea) a modernității. Ceea ce iese la suprafață este o uimitoare unitate a creștinismului din primele cincisprezece secole. Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași își propune să meargă cu demonstrația mai departe și așează unele lângă altele eforturile de redescoperire ale tradițiilor muzicale vechi în Liban prin corul Mânăstirii Hamatoura, în Grecia prin Maistorii Artei Psaltice, psalții Ioanis Chasanidis și Panagiotis Neochoridis (protopsalt al Patriarhiei ecumenice), în Rusia prin Ansamblul „Sirin”, interpreți ai muzicii psaltice vechi rusești, muzica modală denumită „Znamenie”, după notația veche. Și pentru România muzica psaltică este o redescoperire a anilor de întredeschidere politică și culturală de după 1989. La începutul anilor 90 renăștea psaltichia la Stavropoleos, ca o pată de culoare, ca să fie astăzi predată din nou în școlile teologice și la Universitatea de Muzică din București. Puțină lume știe însă că scoaterea muzicii psaltice din cult a fost o politică oficială a statului român în secolul al XIX-lea. Trecerea la muzica corală polifonică era considerată pe atunci o formă de adeziune culturală la Occident.

Căutarea tradițiilor pierdute sau obliterate de agresivitatea culturală a modernizării deschide calea redescoperirii unității spirituale dintre Occidentul și Orientul creștin. Abia prin acest demers se pot vindeca rănile produse de secolele de polemică, de geopolitizare a creștinismului. Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași se înscrie, fără emfază, dar cu bogăția culturală a unui demers bazat pe sinceritate spirituală, în fenomenul Nostalgiei Europei.

Aparut in Dilema veche, nr. 760, 13-19 septembrie 2018

 

Newsletter

Înscrieți-vă la newsletter-ul Festivalului pentru ultimele noutăți!
The subscriber's email address.