Sfântul Iosif Imnograful: Canoane la Sfântul Arhanghel Mihail

23 Octombrie 2019

Acest volum este datorat Sfântului Iosif Imnograful, unuia dintre cei importanți imnografi bizantini, a cărui operă a fost în mare parte receptată, canonizată și pusă în valoare ca atare în Tradiția Răsăriteană, mai ales prin intermediul cărților de cult. Cea mai timpurie viață a sa ne este furnizată de ucenicul său, Teofan, iar Ioan Diaconul, a cărui identitate rămâne controversată, a compus o altă Vita probabil în timpul secolului al XI-lea, deși anacronismele prezente aici au sugerat unele îndoieli. De relativ mai mică importanță este și unencomion alcătuit în secolul al XIV-lea de către Teodor Pediasimos. 

Iosif s-a născut aproximativ în anul 816 în Sicilia și a murit în jur de 886 în Constantinopol. Harul său poetic arată că, fără îndoială, a crescut într-o familie înstărită care și-a putut permite să ofere fiului lor o educație aleasă. La o vârstă tânără, aproximativ la 15 ani, Iosif a fost silit să părăsească Sicilia împreună cu familia sa. După ce a petrecut puțin timp în Peloponez, s-a stabilit în Tesalonic pe cont propriu. Acolo l-a întâlnit pe Sfântul Grigorie Decapolitul, care era iconofil și care l-a inițiat în viața monahală. În jurul anului 840, Iosif sosește pentru prima dată la Constantinopol și în anul următor, în timpul călătoriei sale către Roma, ca delegat al iconofililor, Iosif a fost luat prizonier de arabi în Creta. În 843 totuși a reușit să se întoarcă în Constantinopol, unde a ridicat mănăstirea Sfântului Bartolomeu slujind ca stareț al acesteia. În 858, fiind între susținătorii patriarhului Ignatie (847-858, 867-877) a fost exilat la Chersones pentru că l-a criticat în mod public pe Bardas, fratele Împărătesei Teodora. După asasinarea lui Bardas, Iosif s-a întors în capitală, în jurul anului 867 pentru a-și petrece aici ultimii 20 de ani din viață. În afară de poziția pe care a ocupat-o în mănăstirea sa, a fost activ în elita clericală a Constantinopolului, în timpul Împăratului Vasile I (867-886) fiind skevofilax al Marii Biserici a Constantinopolului. A fost de asemenea profesor având un mare număr de ucenici. A trecut la Domnul în ziua de 3 aprilie 886, fiind cinstit ca sfânt în Biserica Răsăriteană, prăznuit pe 3 aprilie în Bisericile de limbă greacă și pe 4 aprilie în Bisericile de limbă slavă și în Biserica Ortodoxă Română.

     Opera poetică a lui Iosif cuprinde canoane (imne pe nouă cântări), condace, triode, tetraode și stihire. Nu se cunosc precis motivațiile care l-au determinat pe Iosif să compună unele imne și canoane. Este posibil ca unele să le fi compus potrivit unor nevoi private, iar altele în încercarea de a completa Mineele sau Octoihul, fapt care s-a și petrecut. Dintre scrierile lui Iosif, 525 de canoane au fost păstrate în manuscrise și cărți liturgice până astăzi. Paternitatea acestor canoane este indicată în primul rând prin acrostihul cântării a 9-a, de vreme ce Iosif obișnuia să își semneze canoanele cu numele său. Totuși multe canoane care deși nu au numele său în acrostih nu trebuie în mod necesar separate de corpusul de canoane atribuit lui, mai ales datorită stilului său propriu prin care se poate stabili precis autenticitatea lor, uneori mai bine decât în cazul celor semnate.

Dintre aceste 525 de canoane, 449 sunt dedicate sărbătorilor cu dată fixă ale sfinților din calendarul bisericesc (mare parte aflându-se în Minee), 68 de canoane sunt pentru zilele săptămânii în ordinea celor opt glasuri (Octoihul), șase canoane sunt pentru perioada Postului dinainte de Paști (Triodul) și două canoane sunt pentru perioada dintre Paști și Cincizecime (Penticostarul). Cu excepția praznicelor împărătești și a sărbătorilor mariale, Iosif prăznuiește prin canoane zilele a 333 de sfinți. Această mare varietate arată influența pe care a exercitat-o asupra corpusului liturgic, care a și primit o formă fixă în perioada respectivă. Din totalul de 525 de canoane, 168 sunt publicate în cele 12 volume ale Mineelor, 55 în cartea Octoihului, 3 în Triod și 3 în Penticostar. Alte 98 de canoane ale sale au fost publicate la Roma de echipa cooordonată G. Schirò, în monumentala colecție Analecta Hymnica Graeca, iar 162 se găsesc identificate și inventariate după diverse manuscrise de E. Papaeliopoulou-Photopoulou.

Pentru a cinsti sfinți importanți ai Bisericii, Iosif a compus și unele serii de câte opt canoane pentru fiecare în fiecare glas, contribuind prin aceasta esențial și la stabilirea formei definitive a Octoihului. Astfel, seriile de opt canoane la Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir, Sfântul Mucenic Pantelimon, Sfântul Nicolae din Mira Lichiei, Sfântul Apostol Toma, Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Gheorghe, Sfântul Arhidiacon Ștefan și Sfinții Apostoli, au supraviețuit integral. Iar grupurile de opt canoane la Sf. Vasile cel Mare, Sfinții Cosma și Damian, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Arhanghel Mihail și cei Patruzeci de Mucenici de la Sevastia, au fost păstrate fragmentar.

În volumul de față am pus împreună toate canoanele la Sfântul Arhanghel Mihail, atribuite de tradiția manuscrisă Sfântului Iosif Imnograful. Grupul cel mai mare de 6, au fost publicate foarte recent de doamna Paraskevi Toma, cercetător la Institutul de studii bizantine din Münster, în număr de șase. Un alt canon fusese publicat anterior de A. Kominis în Analecta Hymnica Graeca, t. III,  iar ultimele două sunt canoanele din Minei scrise de Sfântul Iosif pentru pomenirea liturgică din 6 septembrie a minunii Sfântului Arhanghel Mihail la Colose.

 Aceste canoane sunt indiscutabil legate de cultul bizantin al Sfântului Arhanghel Mihail. Evlavie creștină față de el, a cărui infrastructură a fost puternic susținută și teologic, mai ales după apariția tratatului Despre ierarhia cerească atribuit Sfântului Dionisie Areopagitul este marcată liturgic în primul rând de cele două sărbători principale, cea deja amintită din 6 septembrie și de sărbătoarea Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din 8 noiembrie, ea însăși la origine o sărbătoare dedicată Arhanghelului Mihail. Un mare număr de biserici au fost închinate acestuia. În Constantinopol cultul său este atestat încă din secolul al IV-lea, un important sanctuar dedicat Arhanghelului fiind construit de însuși fondatorul capitalei, Constantin cel Mare. Raymond Janin a inventariat și descris 34 de biserici și sanctuare bizantine dedicate arhistrategului în Constantinopol și împrejurimile sale, cultul său iradiind în întregul Imperiu. Două momente au fost mai dificile în impunerea cultului ortodox al sfintelor puteri cerești în general și a Sfântului Arhanghel Mihail în particular. Primul a fost nevoia de delimitare timpurie de cultul eretic al îngerilor, de factură gnostică, atestat prin canonul 35 de la Laodiceea, ce a iscat nu puține controverse, iar un alt moment dificil pentru cultul angelic a fost epoca iconoclastă. Contestarea închinării icoanelor a atras ca o consecință logică inevitabilă și interzicerea cultului îngerilor și a puterilor cerești, mai ales că, neavând corpuri, icoanele acestora suplineau cu succes funcția materială. Cinstirea lor s-a reluat principial odată cu restabilirea icoanelor, iar canoanele alcătuite de Sfântul Iosif vin să confirme sprijinul pe care imnografia îl aducea acestui cult. Ele au fost scrise cel mai probabil după revenirea sa la Constantinopol în 867, pentru utilizarea lor în unele biserici închinate sfântului Arhanghel Mihail, poate chiar la cererea expresă a Împăratului Vasile I Macedoneanul (867-886), despre care se știe că a sprijinit construcția sau refacerea unor biserici închinate acestuia, ca semn de pocăință pentru iertarea păcatului de a-l fi asasinat pe predecesorul său Mihail al III-lea (842-867).

În acest context trebuie așezată și relansarea cultului Sfântului Arhanghel Mihail din secolul al IX-lea, mai ales prin instituirea sărbătorii din 6 septembrie, ale cărei canoane au fost scrise tot de Sfântul Iosif. Din aceeași epocă, poate chiar de la sfârșitul secolului al VIII-lea, datează descrierea hagiografică a minunii de la Chone (Colose)[1], deși legenda pare să fi existat anterior într-o formă mai primitivă. Apariția și minunea Arhanghelului par să se fi petrecut pentru a se contracara cultul păgân, heterodox al acestuia ce era practicat din antichitate în Colose (cf. Col. 2, 18), la care făcea mențiune și Sinodul de la Laodiceea.

Textul hagiografic spune că un grup de păgâni violenți îl amenință în mod repetat pe Arhip, călugăr cuvios ce petrecea de 60 de ani ca paraclisier al unei biserici a Sfântului Arhanghel Mihail din Colose, încercând în același timp să dărâme biserica. În cele din urmă, abat cursul a două râuri, pentru a inunda sfântul locaș și a-l distruge, iar pe călugăr să-l ucidă. Acesta, cu multă îndrăzneală, cere Sfântului său ocrotitor să-l ajute și să protejeze mai ales biserica de distrugere și profanare, ceea ce s-a și întâmplat. Arhanghelul se arată, lovește o stâncă din fața altarului care se deschide și înghite șuvoaiele furioase de apă. Biserica este salvată, iar apa sfințită de prezența vizibilă a Arhanghelului, care se va găsi de acum în acel loc va izvorî la rândul său necontenite tămăduiri. (Pr. Dragos Bahrim, director al Seminarului Teologic „Sfântul Vasile cel Mare” din Iași, editor şi coordonator al unor colecţii de teologie și literatură patristică ale Editurii Doxologia)  

 

[1] Cea mai veche versiune cunoscută a ei a fost editată de M. Bonnet în 1889 și tradusă în volumul de față.

Newsletter

Înscrieți-vă la newsletter-ul Festivalului pentru ultimele noutăți!
The subscriber's email address.